Andrzej Stasiuk, "Călătorind spre Babadag"

"Din nou, cele văzute pălesc în faţa celor auzite. Pălesc, însă fără a dispărea cu desăvârşire. Îşi pierd doar expresivitatea, îşi mai diminuează din evidenţa insuportabilă. Aceasta e specialitatea ţărilor auxiliare, a popoarelor de rang secund şi a populaţiei ţinute în rezervaţie. Aceasta e acea strălucire, acea dublă, triplă ficţiune, oglinda strâmbă, lanterna magică, fata morgana, fantasticul şi fantasmagoria care se strecoară consolator între ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie. Aceasta este acea autoironie care ne permite să ne jucăm cu propria soartă, luând-o peste picior, îngânând-o, preschimbând declinul în legendă eroicomică, iar scorneala transformând-o în ceva ce aduce izbăvire." (Andrzej Stasiuk, Călătorind spre Babadag, Rao, 2006, p.33)

Arto Paasilinna - Morarul care urla la lună

O poveste bine construită, cu dialoguri, cronologie, descrieri amănunţite, umor, personaje incântătoare. Ce mai, tot tacâmul pentru desfătarea cititorului de weekend. Inteligent şi sensibil însă, pentru că mult prea mulţi s-ar putea regăsi în sătenii care nu înţeleg o boabă din ce se întâmplă în jurul lor. Iar tot ce e diferit, automat trebuie eliminat.
Morarul chiar urlă la lună, imită animale şi nu ezită să intre cu o puşcă într-o bancă pentru a-şi recupera banii, iar bancherul îl invită să colaboreze din nou, clienţii fideli fiind respectaţi. De ce urla morarul? Fiindcă aşa îi venea când simţea vreo durere care îl făcea fix de-o seamă cu animalele.
Undeva la graniţa dintre Dogville, Robinson Crusoe şi Zbor deasupra unui cuib de cuci. Anul iepurelui, here I come!

Artaud

Déjà, au retour d’Artaud à Paris, avait eu lieu au Théâtre Sarah-Bernhardt (aujourd’hui Théâtre de la Ville) une grande soirée à son profit. Discours (Breton) et lectures de textes (Jean-Louis Barrault) ; une comédienne, une toute petite femme, Colette Thomas, assez frêle, a, commencé à lire des textes d’Artaud très violents, quand tout à coup, cela arrivait fréquemment à l’époque, il y eut une coupure d’électricité. Dans l’obscurité totale de la scène et de la table, elle a continué avec la même violence à hurler ce texte qu’elle ne lisait pas, comme on avait cru, mais qu’elle savait par coeur. Cette petite femme fragile qui criait le texte d’Artaud dans la nuit, ça ne s’oublie pas.
François Caradec, entretien paru dans Histoires littéraires
et repris dans Entre miens (Flammarion)

Marin Mălaicu-Hondrari - "Apropierea"

Imaginaţi-vă o maşină portocalie, pe care sunt scrise versuri: "Capota îi aparţinea lui Gellu Naum: poate că totul se preface într-o vacă. Magistrul Ursachi deţinea portbagajul: de la o frunză la altă frunză, e o depărtare fără sfârşit. Aurel Dumitraşcu pe dreapta: cerul începe de la glezne. Aici a trebuit să tragem la sorţi. The Great propusese anul cel bun e anul în care mori, eu propusesem eu nu vreau să trăiesc eu vreau să citesc, iar Adrian nu mai ştiu ce, legat de flori, care şi ele sunt negre, dar a ieşit versul propus de Parfenie, el, care nu prea avea noroc, dar abia mai târziu am înţeles de ce, tocmai pentru că nu avea nevoie de noroc. Virgil Mazilescu pe stânga: sunt singur. am inventat poezia şi nu mai am inimă." Orice experienţă, orice întâmplare, mai mult sau mai puţin banală, se transformă în poezie, căci numai ea te apără de morţile întâmplătoare, e un soi de proprietate privată, iar intrarea se face "numai pe bază de moarte de bună voie".
O carte seducătoare, mirosind a tutun, care te poartă uneori timidă, alteori şocantă şi de-un vitalism răvăşitor, printre apropieri, despărţiri, tăceri şi iubiri, cu acestă corabie, uneori beată, a poeziei!

Paul Auster - "Invizibil"

Romanele lui Paul Auster mi-au creat întotdeauna o frustrare. Pagini de o frumuseţe sălbatică, de un lirism răvăşitor, sunt dublate de altele absolut banale, încât te întrebi dacă e vorba despre acelaşi scriitor. E şi cazul celui mai recent roman al său, Invizibil, apărut la Univers, în 2010.
Cartea deschide în faţa cititorului mai multe piste de lectură. Roman de dragoste, poliţist sau de spionaj, dar înainte de toate metaroman, Invizibil tratează relaţiile realitate-ficţiune, adevăr-minciună, clipă-destin, antiteze care se pierd odată cu trecerea anilor, când, încercând să scriem despre ce a fost, ne loveşte ceea ce ar fi putut fi şi descoperim că nici măcar numele noastre adevărate nu mai contează. Iar destinul nu este altceva decât o serie de aproximări, de legături care în orice moment ar putea intra în sfera posibilului. Invariabil, scriind, ficţionalizăm, iar adevărul se pierde chiar în mijlocul acestei ficţiuni care îl înghite.

Gyorgy Konrad- "Călătoria"

O carte despre Holocaust. Încă una?, parcă îi aud pe cei plictisiţi de subiect sau, mai bine spus, de transformarea lui în strategie de marketing. Da, încă una, fraţilor, şi încă una despre exterminarea evreilor la doi paşi de noi. Citind-o, mi-am amintit de străbunică-miu, cel care îşi împărţea viaţa în două etape: de partea asta, de partea cealaltă.
O carte despre copilăria în imediata apropriere a morţii, despre maturizarea dureroasă şi fericire, despre aşteptări şi pierderi, despre memorie şi nepăsare, despre un băiat care află mult prea curând că poţi primi un glonţ în ceafă, deşi nu eşti vinovat decât că te-ai născut, iar Dunărea nu va avea nimic împotrivă să-ţi poarte trupul spre uitare.
"Dat fiind că omul este matur din clipa în care se confruntă cu propria-i moarte, sunt matur de la unsprezece ani. Sunt unii cărora asta li se întâmplă încă şi mai devreme, altora mai târziu, şi există şi dintre aceia cărora nu li se întâmplă niciodată." Care dintre ei e mai fericit? Oricât de dureroasă ar fi dilema, nu întrebaţi Dunărea. E tăcută şi amnezică.

powered by Blogger | WordPress by Newwpthemes | Converted by BloggerTheme